Iubita mea în formă de fluturi, prin care trec lungi zboruri nocturne, tu care ascunzi în ochi urna mea plină cu cenuși incandescente, tu care ai venit de foarte departe pentru a primi tainele mele ca pe niște imense plante de liniște, tu cea pe care o iubesc, o visez, pe care o acopăr cu sângele meu halucinat, tu care într-un fel atât de uimitor ai luat locul somnului meu, asupra căreia buzele mele se deschid pentru o respirare eternă, nu mă întreba niciodată, pentru că tu ești răspunsul la orice întrebare, tu ești întrebarea florilor pe care le ador, tu ești acolo unde eu caut cu disperare, cu furie, cu o ardoare nesfârșită, acolo unde voi căuta de acum înainte, unde voi iubi strivindu-mi ochii, rătăcindu-mă pe coapsa ta, pe această câmpie imensă.
Tu ești iubirea care-mi oferă toate minunile și care-și păstrează taina ca să și le poată lua înapoi.
Tu pleci și deodată arborii cad, pietrele se retrag ca niște melci zăpăciți, oamenii pe care-i întâlnesc își îmbracă vechiul lor costum de scafandru pregătindu-și veninul pentru plimbarea în vânt, pentru că tu pleci, iubita mea, ca să ne întâlnim în somn, în gesturile pe care noaptea le face la marginile orașului.
Atunci când trec seara pe străzi răsună pletele tale, pe străzi gura ta miroase a blană de leu, în plămâni sânii tăi sunt cristale reci și în lungul meu vis tu treci ca un fluviu în care poate am să mă înec, am să plutesc sau am să găsesc în sfârșit cheile panașului vieții eterne.
De unde vii tu oare așa de prihănită, cu chipul umezit de somn, cu chipul înspăimântător ca acele lupte melancolice din adâncimi între marile animale marine, înspăimântător ca oceanul acoperit de sânge pe o mare întindere, cu pletele pe care aș vrea să mi leg la gât, să putrezesc în ele ca într-un cuib, cu pletele tale ca o boare francă, cu nările salamandre întinse pe lespezi, de unde vii tu cu ochii tăi splendizi, tulburi de parcă chiar atunci milioane de păsări s-ar fi aruncat în ei bătând din aripi, de parcă prin ochi ți-ar fi trecut niște bancuri enorme de pești încărcați de fluxul iubirii, tu ești astfel mai misterioasă decât o floare cu voaletă și decât scoicile pe care ostracizații își săpau numele, umerii tăi sunt lotuși sunt scări de marmoră pe care le cobori către visul de iarnă, pe care eu urc către constelațiile ce încă mai ard, tu poți să râzi cu dinții tăi ușori, poți să plângi cu ei, să-ți deschizi buzele strânse, poți rosti cuvinte ca niște cercuri false azvârlite în vânt, poți spune virgil sau ce fierbinți sunt mâinile tale,eu nu voi ști niciodată de unde vii, de acolo încep să cadă stelele, începe iubirea ca un fluture mare cu multe cearcăne, te iubesc ca pe un lac subteran și misterios, necunoscut și tăcut, plin de castori care-i rod suprafața.
(traducere de Ștefania Mincu)
