Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Featured Posts

Biblioteca

Traian T. Coşovei - Erau seri


Erau seri
când străzile se revoltau împotriva oricărei apăsări.
Când fiecare frunză, căzând, strivea o pleoapă de carne
sub şaua unui han tătar.
Erau seri când lucrurile începeau să se mişte şi să se tulbure
(şi din ele timpul curgea ca un firicel de sânge
amestecat cu frânturi de glasuri),
când întunericul era atât de dens – încât,
răsfrântă în ochii tăi, flacăra unui chibrit părea
un paralitic surprins de incendiu.
Apoi, ziduri holbându-se la mine cu verzi mâzgălituri
vomitoare nichelate pentru lungi, interminabile discuţii
despre truda cu care îţi aduni un insectar de prejudecăţi
învechite,
un coridor de tentaţii…
Şi, deodată, pata gălbuie din tavan pătrunzând prin ferestre
în locul soarelui de dimineaţă.
Erau seri când presimţeam paşii tăi scăldându-se
în apa călduţă a covoarelor vechi, –
când pielea ta – secretarul albit şi lacom al cărnii tale
îmi trimitea un semn
dintr-o sfâşietoare indiferenţă

Geo Dumitrescu - Aş putea să arăt cum creşte iarba


E puţin ceea ce spun. Dar pot să spun orice.
Cred că pot să spun. Aş putea să arăt
cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapă de lemn... Pot să spun...

-Eşti dator! mi-au strigat. Spune!
Arată cum răsar stelele,
cum sângerează negru pământul
străpuns până-n neagra-i aortă,
cum umblă gândurile aprinse sub frunţi,
cum mor printre stânci neatinse vulturii,
arată cum coboară din arbori maimuţele
devenind oameni, ca să vâneze
maimuţe prin arbori...
Eu pot să spun orice, mă simt în stare,
Nu mi-e frică de gânduri, de vorbe.
Dar, uneori, asmuţindu-le în largul
văzduhului, ele se izbesc şi revin ameţite, căzând,
apoi se izbesc, încă o dată, mereu,
ca proastele muşte lipsite
de ochiul adânc al depărtării...
Deschide fereastra! Dincolo de geam,
se văd spaţii întinse, case şi oameni,
se văd mere legănate pe ramuri,
se văd grădinile mari ale ţării,
ale Pământului,
în care zilnic trebuie să arunc
cu pietre şi vorbe şi pietre, astfel ca,
ridicându-le, să băgaţi de seamă, în fine,
şi florile. Dar trebuie deschisă fereastra.
O, vă jur, credeţi-mă, pot să spun orice.
Dar trebuie deschisă fereastra,
fereastra înţelesurilor adânci,
ce-ar putea să cuprindă
adevărul meu şi pe-al vostru.
Aduceţi-vă aminte mereu, spuneţi mereu:
"deschide fereastra!". Altminteri,
zborul gândurilor va păstra în veci
geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă,
astmatică, a caietului cu amintiri,
unghiul închis, cu trei dimensiuni,
în care atât de bine se potrivesc
pânzele păianjenilor...
* * *
Spuneţi mereu: "deschide fereastra!"
"eşti dator!" strigaţi. "Spune!"
"Arată cum creşte iarba, cum se-nalţă un zid,
cum se nasc caii de lemn
dintr-o iapă de lemn, cum coboară
din arbori maimuţele, devenind oameni,
ca să vâneze maimuţe prin arbori...
Spune orice! Poţi!
Eşti în stare să spui! Eşti dator!"
O, dar deschideţi, deschideţi fereastra!...

Benjamin Fundoianu - Rugă simplă


O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!
lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe,
lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ!
O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie,
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.
Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara
ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea,
şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură.
Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,
cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău,
bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet,
umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească;
sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz,
orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul
fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă,
cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu
şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi.
Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida,
fă grâul: să nu moară guzganii de pământ,
şi sălcii: să se poată bivolii scărpina.
Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane,
lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi,
scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare.
Lasă să se reverse podgoriile lumii!
Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou,
ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul.
Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru,
albă ca şi lumina pământului tău negru,
bună ca şi nutreţul pământului tău negru.
Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh,
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,
agheazmă blestemată, ploaie de primăvară.
licenta
licenta
licenta

Virgil Mazilescu - Cineva pe lume are nevoie de mine



cineva pe lume are nevoie de mine
dragostea mea dacă ai nevoie de mine
o dragostea mea dacă ai nevoie de mine
gîndeşte-te la mine
în spaţiul cel mai umilit
te-am sărutat eu mortul
fiecare să-şi ascundă bine îngerul
în buzunar
ca la bîlci ca la
cinematograful mut
poate zborul va ţîşni printre zdrenţe şi urechi
eh ce să-i faci vom fi un biet simbol
şi unghiul dintre toate imposibil
te-am sărutat eu mortul

VERSURI, 1968

Virgil Mazilescu - Dormi dragostea mea



plînsul în oraş: mîini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea – şi
încă o noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor (respiraţia
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
şi spre dimineaţă la castel – dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe buze
oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi. spera să se
joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sînge)
tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia şi nu mai
am inimă

 FRAGMENTE DIN REGIUNEA DE ODINIOARĂ, 1970

Virgil Mazilescu - Poetul i se destăinuie lui guillaume (într-o scrisoare)



am văzut şi eu ciori pe acoperişul bisericii o guillaume
se încălzeau cu aripile desfăcute la soare
ciorile din emblemă ciorile din embemă
sub fereastra mea echilibru scîrbos – universal – negru
nici că mai poţi
să murmuri ceva să îngaimi o silabă guillaume
„şi liliacul e în plină expansiune privighetoarea cîntă”
pentru drumul despre care ştii totul mi-am reparat cu
grijă încălţămintea
n-a văzut numai kavafis n-a văzut numai eminescu
„mă copilul meu mă străinul meu mă
unde te duci tu mă”

 GUILLAUME POETUL ŞI ADMINISTRATORUL, 1983

Virgil Mazilescu - Patru fără un sfert



patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg – nimeni – am părul ud
şi gîndul cît un pui de şoarece mic mic şi negru
şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
cînd plouă – te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu era prea departe de mormînt
nimeni
doar dumnezeu
ploaia
mormanul de rufe murdare

 (Opera poetică – Postume)

Virgil Mazilescu - Prefaţă


şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe - curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul
şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune
îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de faţă. o sucesc o mângăi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spunea că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai tulbură

din "Va fi linişte, va fi seară" (1979)

Ion Pillat - ROMANȚĂ



Ți-am dat un trandafir, jucând
L-ai aruncat în mare
Și valurile mi l-au luat
În larga inserare.
S-a dus și nimeni nu mai știe
De-un trandafir ce moare.

Ți-am dat și inima-ntr-o zi,
O zi de sărbătoare.
Râzând, ai prins-o,te-ai jucat
Cu ea, cu nepăsare.
Te-ai dus și nimeni nu mai știe
De inima-mi ce moare!

Radu Gyr - Scrisori nescrise


Viata noastră-ascunde-adese
într-un colț de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mâna care nu ne-a scris.


Nu știm pe foi ce-am vrea sa fie,
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănam mereu în vis.

Și frazele ce n-au să vină
în așteptări mai scumpe ni-s,
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.

Și-așa cum stam în uși deschise
pândim cu-n dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mâna care nu ne-a scris.