Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

George Bacovia - Cu voi



Mai bine singuratic şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.

O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, -
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor...

Lucian Blaga - Vei plânge mult ori vei zâmbi?




Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"


Nichita Stănescu - A doua scrisoare (Către Johnny Răducanu)

 
Să te ferească Dumnezeu
dacă te poate şi feri
nu de cuvânt să te ferească dânsul,
ci de cântec.
El pare tuturora a zâmbi
în timp ce-ţi bagă un cuţit în pântec.
Dispreţul nu e spus printr-un cuvânt
şi nici prin cel care cuvântă.
Te-apucă moartea-atunci când vezi
o piatră care cântă.
 
 

Gheorghe Tomozei - Călătorie în icoane tracice


Marea Messembriei şi pietrele ei,
şi femeile cu trupul de acum,
ce se cojeau de pământ, şi-am pătruns
prin năvoade cu miros de sare
şi sudoare de dragoste
printre stâlpii de chiparos ars, ai caselor
moarte, năclăiţi de smoala corăbiilor,
în vechime, în viscolul
icoanelor Traciei...
Cădeam din icoană-n icoană. Am văzut
un războinic palid, înfipt, întreg, într-un balaur
din rănile căruia ţâşneau tulipe,
şi am văzut o madonă cu chip de prescure,
cu o singură pleoapă, închisă
de parcă, strivind-o, asupră-i ar fi respirat
un bărbat,
despicată în două
de o lovituă de bară.
Mai era şi o femeie cu veşmânt de iarmaroc valah,
dincolo de care,
prin cioburile zugrăvelilor stratificate,
se zărea un mag podidit de frunze si păsări.
Piciorul femeii întâlnea coastele lui
şi oasele lui sterpe se îngropau în
carnea ei de pământ alb...
În preajmă, ca într-un cuibar cu ouă
în care cad raze de lună
se prăfuiau capetele unor bătrâni, cu aure rotunde,
strânşi la ceasul de taina al cinei
în jurul unei mese de han.
Din ţeasta celui care
avea să trădeze, tâşnea iarba înaltă,
iar cel mai tânăr dintre ei
surâdea
neînţeles, depărtat, cu gesturi singure.

Prin fibrele lemnului plesnit,
scris pe elineşte de carii
şi-nceţoşat de-o lene-nduioşată,
osteni pe cai roşii şi cai albaştri
tropăiau pe creneluri de cetăţi
în căutarea tânărului prelins în sângele unui copil,
vegheat de boi minusculi şi de oi voioase...
Oglinzi compunându-se absurd, năruindu-se,
fierbând în culori, sparte de potcoave,
sporind distanţa dintre om şi moarte,
lâncezind pe sângele unor lumi vechi
icoanele ne ardeau, ne rodeau chipul.
Ne-am rupt din ele, cu vopseaua curgând din urechi,
apoi ne-am privit în lespezi,
ne-am spălat de adorare, uimire şi teamă,
îngrijoraţi de clipele
pe care încetasem să le mai trăim,
şi-am gândit cu inima strânsă la imaginile
noastre de pe ziduri şi gesturi, întrebându-ne
cum vor vibra
sub ochiul viitorimii.
Ne despovăram
de viscolul depus în noi, clătinându-ne încă
între aur şi verde...
Cei care vor coborî
în fotografiile noastre, ne vor găsi
ca acum.
 

Lucian Blaga - Iubire




Iubeşti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti - când suavă icoana
ce-ţi faci, în durere prin veac
o tii înrămată, ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti - când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.


Nicolae Labiş - Albatrosul ucis



Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,
Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
L-a scos un val afară cu grijă aşezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

La marginea vieţii clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
Priveşte încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeş îndoit în sus.

Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.

De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare
Murira fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
Aripa lui cu mâl întunecat.

Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte,
Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş.
Războinicul furtunii zvârlit între moluşte
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş.

Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară
Şi, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn.