Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Gheorghe Tomozei - Bibliotecile fericite

     
Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.

Gheorghe Tomozei - Ierbar de nervi


Beau apă
din palmele sparte de piroane.

Beau din aer
ca dintr-un râu din care încă nu s-au scos
peștii.

Tinerețea mea? Cartus
pierdut în iarbă.

Muzica? Ceva deasupra morții.
Pictura? Muzică-n asceză.
Dragostea? Floare afazică.

Beau
un vin răspicat.

Lumina-ngreunată de morți neștiute
o umple ploaia – ca un tipar de bani.

Nu-mi voi trăda
solitudinea.

Veniți să vedeți noaptea
cu ochii mei de un verde antic,
încredințați-vă acestor două mâini
cu care conviețuiesc,
lăsați-vă striviți de cartea mea
care e un ierbar
de nervi!

Nichita Stănescu - Scurtă baladă


Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.

Numai arborii tăi nu-şi pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.

Nici câinele tău schelălăind printre maşini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.

Nici faptul că exist şi tu o ştii
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăţ de cuvinte
bolnav de vini imaginare.

Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare,
din ce în ce cum sunt mai bolnav
de vini imaginare.

Ana Blandiana - De dragoste


Nu mă lăsa, aşază-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,

Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...

Ana Blandiana - Cântec de miner tânăr


Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
Şi-am revenit din apele albastre,
Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.

Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
Îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
Şi m-am întors din marile păduri,
Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.

Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Şi-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor - şi iată-mă la tine.

Ana Blandiana - Intoleranta


Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.

Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.

Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.

Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.

Vreau tonuri clare,
Vreau să spun "fără-ndoială",
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţă strălucind de coşuri pe obraz.

Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.

Ana Blandiana - Câteva puncte


Fericirea este asemenea
Unui tablou pointilist:
Mici puncte colorate
Fără legătură între ele,
Reuşind uneori să însemne ceva,
Alteori nu,
Reuşind să transmită
Doar fiorul unei întrebări
Incomplete
Căreia nu ştii ce să-i răspunzi
Pentru că nu înţelegi ce întreabă,
Nu înţelegi decât intensitatea întrebării
Căreia îi lipsesc câteva puncte...


din volumul Refluxul sensurilor, Humanitas 2004

Ana Blandiana - Eclipsa


Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.

Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.

Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.



Din volumul Călcâiul vulnerabil, 1966

Ana Blandiana - Întâlnire


Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la ţine
Şi să-ţi şoptească:
Nu va speriaţi,
Ea este bine
Şi va aşteaptă
La celălalt capăt al meu.

Ana Blandiana - Dacă vrei să nu te mai întorci


Daca vrei să nu te mai întorci
Fereşte-te de mătrăgună
Ea-mi fură seara glasul
Şi plânge cu el
Din urmele tălpilor tale;
Dacă vrei să mă uiţi
Ascunde-te de lună
Iţi va aminti
Cum am mers prin lumina ei
Cu picioarele goale;
Dacă vrei să pleci
Ascunde-te de ploaie,
Fereşte-te de ninsoare,
Dacă vrei să mă uiţi
Nu te apropia de mare,
Înconjură marea,
Nu te-arăta sub zborul păsărilor,
Fugi
De sălciile cu pletele prelungi,
Până vei gasi locul unde te
Aşteaptă uitarea
De tot ce-i viu ascunde-te.
O, dar dacă vrei să pleci

Daca vrei să mă uiţi,
Nu încerca să mori,
Mai ales nu încerca să mori
Ştiu să cobor ca într-o fântână
Prin flori...

Marin Sorescu - Singur


Mi-e frig în cămaşa asta
De litere
Prin care intră uşor
Toate intemperiile.

Vântul prin a,
Lupii prin b,
Iarna prin c,
Şi eu încerc să-mi apăr măcar inima
Cu un titlu mai gros,
Dar mă îngheaţă frigul care intră
Prin toate literele.

Mi-e urât în cămaşa asta
De litere
Prin care intră uşor
Respiraţia şi bătăile inimii.

Prin a,
Prin b,
Prin c,
Alfabetul este plin de mine
Pentru o clipă.

Ana Blandiana - La Paris


La Paris, la colţ de străzi,
Cireşele cresc în lăzi;

Strugurii afuzalii
Cresc de-a dreptul în cutii;

Piersicile, nici n-ai crede,
Cresc ascunse în şervete;

Şi-ascultaţi-mă pe mine,
Merele cresc în vitrine.

Prunele cresc pe cântar,
Pepenii în galantar,

Fragile, în mare grabă,
Cresc de-a gata din tarabă,

Şi alunele sadea
Cresc în bar, de sub tejghea.

Un plictis de zile mari:
Nici albine, nici bondari.

Dar, în schimb, nimic de zis,
Pe-orice stradă din Paris,

Orice câine, cât de mic,
Creşte-n coadă un covrig.

Nina Cassian - Platonism


Iată că-ţi pun parafa de sfîrşit
chiar ţie, mare iubire, mare iubire…
Taraful a plecat, paharele s-au golit,
şi-am rămas în patul nupţial, fără mire.

Se vede că nu mi-a fost dat
decît schimbul inelelor, ploaia, oftatul…
Se vede că nu mi-a fost dat să cad în păcat
lîngă trupul tău, mult sărutatul.

Vulturul dragostei care ne purta peste-abis
cerea carne mereu.
Dar Făt-Frumos
nu şi-a tăiat coapsa pînă la os –
şi-am căzut amîndoi pe pămîntul deschis.

Aşa e legenda, amintită destul.
Vulturul ţipă şi-acum, nesătul!

Emil Brumaru - Ce tînără şi veselă erai


Ce tînără şi veselă erai
Îmi aminteai de îngerii din rai
Cumplit de albi şi de frumoşi trecînd
Cum numai razele subţiri prin gînd

De-abia întrezărită te pierdeam
Ascunsă după cîte-un fruct rotund pe-un ram
Şi nu puteam să mi te-apropii iar
Cu braţu-ntins ciuntit de minutar

Ci aşteptam şi iarăşi mă rugam
Pîn’ se-nchegau izvoarele sub ram
Din care blînd şi din amurg ţîşnit
Să-ţi soarb-un cerb bătrîn trupu-nflorit...


Din volumul Rezervaţia de îngeri, Humanitas, 2013


Nichita Stănescu - Sunt un om viu


Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mâna
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
Umbră de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.


Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964

Radu Gyr - Rondelul unei plecări


De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toţi şi-o singură poveste.
Şi-am strâns atâtea lumi sub ţeste
Şi-am despuiat biblioteci.

Şi toate tainele celeste
Le-am calculat în cifre reci.
De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toţi şi-o singură poveste.

Noi toţi, şi soarele pe creste,
Noi toţi, şi luna pe poteci,
Noi toţi, şi noaptea care este...
Noi toţi şi-o singură poveste,
De veacuri plec, de veacuri pleci.

Adrian Păunescu - Visul copilului mic


Deasupra mea vin oameni
Cu chipuri monstruoase,
Mă-mbracă, mă dezbracă
Şi mă hrănesc cum vor,

Nu văd nimic prin pâcla
Ce s-a lăsat pe case,
Nici forţă n-am să-i sfărâm,
Mi-e interzis să zbor.

Nu e decât o ceaţă
De alb pe ziduri joase,
Nici degetul în gură
Nu-mi mai permit să-l duc,

De groază şi slăbire
Tot sufletu mi-aş coase,
De-o piatră grea din munte,
Sau de un cuib de cuc.

Deodată, în tăcerea
De dimineaţă deasă,
O creatură-nceată
Mă ia din locul meu,

Alunecând în neguri,
Cu mine-n jos se lasă;
Icoana se destramă
Sub un atac ateu.

Rămân legat pe câmpuri,
Se-aude-n zare ţipat,
O mână-n sus mă duce
Spre cuplul părintesc

Şi, prin lumina lumii,
Cu greierat de scripet,
Adorm udat de lacrimi,
Visând că-ncep să cresc.


Din volumul "Ascuns în toate", Editura AAP, 2000

Romulus Vulpescu - În fiecare zi


În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seama că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seama că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.

Adrian Păunescu - Despărţire în flori


La sărbătoarea florilor de măr,
când drumul cere paşii să se-aştearnă,
acum ne despărţim într-adevăr
precum ne promisesem asta iarnă.

La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de Paşte,
din viaţa mea începi să şi dispari,
fiinţa mea abia te mai cunoaşte.

La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele-n bătrâni se poticneşte,
iubindu-te îţi spun: ne despărţim
şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.

Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărţirii noastre.

Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.

Atâtea flori la despărţire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanţe,
de parcă hohoteşte un blestem
porunca lui civilelor instanţe.

Şi floarea de cireş de care-am spus
a-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.

Tu crezi că despărţirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.

La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărţim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.

De măr, de vişin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărţim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.

Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam
că va fi această clipă-n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.

Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
şi dacă despărţirea-i un prăpăd
proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.

Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te ţin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfânta şi păgână.

Lucian Blaga - Noapte la mare


Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.

Noaptea-i târzie, de august.
Orele - horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche,
patima cere răspuns.
Ah, mineralul în toate
geme adânc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine
caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creşte cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,
lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!
Rogu-te, nu osândi!
Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi!

Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi
anilor, aprigei sete,
febrei de noapte şi zi.

Nina Cassian - Voiam să rămân în septembrie


Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie şi palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşă
cocorilor mei nestatornici
şi vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apa năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
ţigara mai albă ca luna,
şi-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forţa-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt - şi să lunec
o dată cu vara în toamnă...
Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit...

Constanţa Buzea - Iubire


E timpul să te treci în viaţa umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde.

Tu poţi însingura coline sfinte
Şi nu poţi fi trecută cu vederea
Caldă ca lâna, palidă ca mierea.

Acestei linişti preţul nu i-l cere
Zidită fie gura care minte
Răzbunătoarea, simpla mea putere!

E timpul să primeşti culori promise
De plopii, de păianjenii din vise,
Şi de tristeţi în sine compromise.

Constanţa Buzea - Ca o greşeală-n care-am stat


Toamna-n grădină, toamna pe deal,
Toamna pe şes,
Toată lumina prinde rugină, frunzele ies
Să se-nfăşoare pe răsuflare şi pe vedere
Într-o cădere ca o culoare fără putere.
Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat.

Cum suntem azi, am fost şi ieri, alţii, tot alţii,
Marea ne uită, uită-ne munţii, înalţii.
Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.

Totuşi ce preţ necugetat se pregăteşte
Pentru livezi şi pentru vii, pentru nădejde.
Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toţi sâmburii care devin lacre de soare?