Ovid Densuşianu - Biografie

Ovid Densusianu (1873 - 1934)

Puternică personalitate a culturii noastre şi unul din animatorii cei mai fervenţi ai simbolismului românesc, Ovid Densusianu s-a născut la Făgăraş, în 30 noiembrie 1873, fiul lui Aron Densuşianu, poet clasicizat şi autor de studii literare de ţinută latinistă, antijunimist, autor al unei „Istorii a limbii şi literaturii române” (1894). Studiază la Braşov şi apoi la Iaşi, unde îşi ia licenţa în litere în 1892. Până în 1893, când pleacă în străinătate (Berlin, Paris), este profesor la Botoşani şi Focşani. La Paris, în 1896, obţine diploma şcolii de „Hautes études” cu teza: „La prise de Cordoue et de Seville, Chanson de geste du XII-e siècle”. Devine, totodată, membru al Societăţii de texte vechi franceze.
Întors în ţară, în 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de română a Universităţii din Bucureşti. Din 1901 este titularul catedrei de filologie romanică, fondată din iniţiativa sa. Întemeiază Societatea filologică şi Institutul de filologie şi folclor, cu pulicaţiile respective: „Grai şi suflet” şi „Buletinul societăţii de filologie”. Adevărata sa glorie ştiinţifică este asigurată de monumentala „Histoire de la langue roumaine” (Paris, Leroux, 1901-1938, tr. rom., 1961). Importante sunt şi studiile de folclor, printre care binecunoscuta „Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, Buc., 1922-1923, şi, mai ales, prima noastră sinteză de istorie literară bazată pe principii estetice, „Literatura română modernă” (3 vol., 1920, 1921, 1933).
Meritele literare şi locul său de seamă în istoria simbolismului românesc sunt legate de întemeierea şi conducerea revistei Viaţa nouă (1905-1925), unde Ovid Densusianu publică poezii simboliste sub pseudonimul Ervin, numeroase articole teoretice, polemici, portrete şi studii de scriiori simbolişti contemporani (Verhaeren, Henri de Régnier, Charles van Lergergue, Remy de Gourmont). Aici face o adevărată şcoală literară simbolistă, întrunită într-un cenaclu mai discret decât cel macedonskian, dar de ţinută, polarizând numeroase forţe. Critic militant şi în publicaţii anexe (Revista celorlalţi, Farul), Ovid Densusianu trece, în Conferenţele „Vieţei Nouă”, seria întâia (1909), la o adevărată propagandă simbolistă, în baza a două manifeste: „Sufletul meu în poezie” şi „Ideal şi îndemnuri”. Un curs universitar despre simbolismul francez (1914-1916), urmat de „Sufletul latin şi literatura nouă” (1922) sunt dovezi în acelaşi sens. Membru al Academiei Române din 1919, cu un discurs de recepţie despre Delavrancea, Ovid Densusianu moare la 8 iunie 1934, în Bucureşti, lăsând un nume plin de prestigiu.

Opere (poezii):
Limanuri albe, Paris, Viaţa nouă, 1912; 
Heroica, Bucureşti, Viaţa nouă, 1918; 
Sub stânca vremei, Bucureşti, Viaţa nouă, 1919; 
Salba clipelor, Bucureşti, Viaţa nouă, 1921; 
Raze peste lespezi, Paris, Bucureşti, Viaţa nouă, 1924; 
În zorile vieţii, Bucureşti, 1925.

Ovid Densuşianu - Calea robilor

În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.

Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi: un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovid Densuşianu - La răspântia neagră

La răspântia neagră
S-au oprit trei care.
Cei care le mână
Scapără-n amnare.

Unul din ei zice:
- Fost-am la oraş
Să mă judec iară:
Tot eu păgubaş.

Altul: - O făclie
Şi-un coşciug am luat:
Mi-a ucis vechilul
Unicul băiat.

Cel din urmă: - Uite,
Mai aveam doi boi;
Pentru bir mi-i vinde
Mâine pe-amândoi.

Din răspântia neagră
Carele-au plecat
Şi merg greu, de parcă
Piatră duc în sat.


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovid Densuşianu - Glasurile vieţei

Glasuri de aramă
Printre codri-adânci,
Glasuri ce ne cheamă
Dincolo de stânci;

Glasuri peste valuri
De cântări de-argint,
Glasuri de Sirene
Ce mereu ne mint;

Glasuri de morminte
Ce ne-opresc în drum
Şi ne fac să plângem
Între „ieri” şi-„acum”,

Pentru ce mai tare
Răsunaţi voi azi? -
Parcă-aleargă vântul
Peste munţi de brazi.

...Suflete, deschide
Temniţa-ngheţată
Solilor vieţei
Ce la poarta neagră –
Poarta sihăstriei –
Vin acum să bată.


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovidiu Densuşianu - Tainele clipelor

Ieri gândurile îmi păreau ca blocuri de granit
Pe care-eternitatea îngheţase,
Şi mă-nchinam la ele ca păgânul
Ce roagă marmurele sfinte să nu-l lase
De duhurile negre ispitit.

Azi gândurile-mi sunt ca trestii ce se pleacă,
Şi simt o bucurie ne-nţeleasă
Văzându-le aşa plăpânde
C-ar tremura şi de-un suspin,
De-o şoaptă...
O, vraja-ameţitoare a gândurilor blânde!

Ce oare a venit să schimbe dintr-o dată
Viaţa rece-a sufletului –
Ce mister?
Şi ce să fie raza rătăcită
Ce-a coborât s-aducă-nduioşare
În gândurile prinse-n lanţ de fier?

...Un cântec se aude-n stradă,
E cântecul banal, dar tragic, ce-nsoţeşte
Pe cei ce spun adio celor vii –
Şi soarele ferestrele dezmiardă...

O, cum uitasem, primăvară, c-ai să vii!


Poezie culeasă din „Poezia română clasică - de la Dosoftei la Octavian Goga”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Ovid Densuşianu - Când morţii sunt aşa departe

Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.

Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.

Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.


Din volumul „Limanuri albe”, 1912
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968

Ovid Densuşianu - Cei fără stea

Au adormit în visul pietrei,
Au adormit şi i-am privit
Cum ochii lor uitase-ndată
Că mai-nainte cuprinsese –
Minune – câmpul înflorit.

Erau pribegi ce nu ştiu unde
Mergeau – atâtea drumuri sunt
Pe care chinul le deschide
Prin lume – şi ei toţi cu gesturi
Înlocuise-orice cuvânt.

Îi întâlnisem în lumină
Bolnavă de amurg, şi-n urmă,
Când întâmplarea ne-apropiase,
Am mers pe lângă ei privindu-i
Cum toţi tăcuţi păreau o turmă.

...Pe când dormeau văzui de-odată
Cum tresări cel mai bătrân.
Se ridică, făcându-şi cruce,
Şi zise zarea cercetând-o:
„Fă, Doamne,-aicea să rămân!”


Din volumul „Sub stânca vremei”, 1919
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968

Ovid Densuşianu - Scorburile

Luminile ce fug de ele
Şi famecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.

Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.

Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.


Din volumul „Raze peste lespezi”, 1924
Poezie culeasă din „Antologia poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru Literatură, 1968

Alexandru Obedenaru - Naiadele

Naiadele fascinatoare,
Cu sân de crin, dogoritor,
Plutiră-n magicul decor,
Albind vibrantele izvoare.

În zvârcoliri îmbătătoare,
Prin bahic danţ legănător,
În mistic şi himeric zbor
S-a stins a ţărmului splendoare.

Între-agitaţii şi mâhnire,
După vegheri şi rătăcire,
După-ndoială şi păcat,

Păgânul vis grabnic apune;
Distruge-te incendiat,
Suflet vrăjit lângă minune.

Alexandru Obedenaru - Mai sus de stele

Sub irizatele făclii
A vieţii noapte înfăşoară
Şi glas şi umbră de fecioară,
Şi ţărm fatal şi nebunii.

După decepţii şi orgii
Întocmai ca odinioară,
Din haos iar se desfăşoară
Conturul formelor zglobii.

Olympiana mea harpistă,
Himerică şi egoistă,
Mai sus de stele m-a suit.

Părea că-ntreg văzduh se frânge
Pe-un basm trecut, de zei vrăjit,
Schiţat într-un amurg de sânge.

Alexandru Obedenaru - Departe de Pământ

Tresari pe-albastrele abise,
Ca un luceafăr violet,
Te schimbă-n hurie, încet,
Ca în arabe paradise.

Cernitul haos te-nghiţise
În legănări de menuet,
Dar ţeasta de bizar poet
Te-a-nchis în magic stol de vise.

Zăresc sinistra baiaderă:
Servindu-mi toxica maderă,
Stingând al sufletului morb.

O, silf, înşeli prin danţ şi cânt,
Dă-mi vinul tău, întâi să-l sorb,
Du-mă departe de Pământ.

Alexandru Obedenaru - Iahtul negru

În port stătuse prea puţin
Un negru iaht imperial,
Purtând un silf cu sân de-opal
Stăpân pe suflet şi destin.

Pe-ocean de sânge şi venin
Vaporul sumbru şi fatal,
Fu azvârlit din val în val,
Şi supt de orizont carmin.

Dar eu, pe bord, voiam să zbor
Prin haosul şuierător,
De nici un far chemat vreodată;

Doream să cânt, să râd, s-adorm,
Zărind speranţa fulgerată,
Dus prin deluviul enorm.

Alexandru Obedenaru - Altare

Iluzia schiţează o navă fermecată,
Superbă nereidă, pe-abisuri verzurii,
Prin lumile fantastici, în nopţi de frenezii,
Vrea sufletu-mi cu tine, oceane să străbată,

Cutreierând pe valuri, neancorând vreodată
În portul ce ascunde cinism, sălbăticii;
Uitând şi munţi şi crânguri, pe mările pustii,
Voi aduna din haos speranţa spulberată.

Prin spaţii de smaralde, topaze şi safire,
Trecutul stins în lupte, veghere şi mâhnire,
De-o altă vieţuire, prin vrăji, e alungat.

Detunător decorul de-oraş grotesc tresare,
Disting în mii de glasuri al vrajbei şuierat;
Şi, poate, numai visul a închegat altare.

Alexandru Obedenaru - Anxietas

Mai sus de-al existenţei sălbatic carnaval,
Fantastică răsare fascinătoarea vilă,
În parcul plin de-arome tresare o copilă,
Zărind un mag ecvestru, în orizont de-opal.

N-a răsunat pe-alee galopul vrunui cal,
Şi n-a purtat nici boarea un vers dintr-o idilă,
Numai un dog păstrează în ochi intensă milă,
În aşteptări zadarnici, sub un destin brutal.

Driada resemnată, sub săgetări de stele,
Într-un hamac, veghează în chioşcul de zorele,
Marmoreane forme d-extatic androgin,

Rămân neagitate d-erotică poemă,
Şi astrele i-azvârlă nuanţe de carmin
Pe gânduri sfâşiate, în liniştea supremă.

Andrei Ciurunga - Biografie

Poetul Robert Cahuleanu, care va semna şi Andrei Ciurunga, a văzut lumina zilei în Basarabia, în anul 1920, în oraşul Cahul. Aici a urmat şi şcoala, exceptând ultima clasă de liceu absolvită în Bolgrad. După aceasta a început colaborarea la publicaţiile: “Basarabia”. “Basarabia literară”, “Raza”. Trupele române părăsind provincia de la răsărit, se mută şi el, cu familia, în Brăila unde lucrează la “Expresul”, “Ancheta” şi “Înainte”.
Calvarul său prin temniţele comuniste începe în noiembrie 1945, datorită unui articol anticomunist publicat în “Expresul”, Ciurunga fiind considerat autorul moral al entuziastei manifestări promonarhiste din ziua Sfinţilor Arhangheli. Eliberat, îşi tipăreşte în 1947, cu ajutorul unui zeţar cunoscut, fără ştirea cenzurii, o plachetă de versuri puternic colorată anticomunist, intitulată: “Poeme de dincoace”. Denunţat, este arestat abia peste doi ani, însă ‘corpul delict’ fusese distrus de mama sa, drept pentru care a fost condamnat pentru volumul mult mai vechi “Cântece de dor şi război”, apărut la Chişinău în 1944. Va petrece cei patru ani de condamnare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde se va împrieteni cu scriitorii George Ivaşcu, I. Peltz, Nicolae Davidescu, Ştefan Ionescu, Horia Niţulescu. Este eliberat la trei luni după termenul aşteptat cu nerăbdare şi se interzice să îi mai apară numele în presă.
A treia sa arestare survine în anul 1958. Va fi condamnat la optsprezece ani închisoare pentru a fi lăsat să circule poemele scrise în minte la Canal. În această perioadă leagă prietenii cu scriitorii Alexandru Ivasiuc, Ion Omescu, Constantin Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, istoricul Alexandru Zub, şi cu subsemnatul. A fost eliberat odată cu toţi deţinuţii politici, în 1964. Abia în 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi începând cu acest an va publica într-un ritm alert ce vădeşte setea sa de recuperare a anilor pierduţi. După Revoluţia din ’89, cărţile conţinând stihurile sale de detenţie se vor succeda frenetic, înghiţindu-i toate economiile, dacă se poate presupune că izbutea să aibă şi economii. În plină vigoare creatoare şi editorială, Andrei Ciurunga, ne-a părăsit pentru o lume mai bună.

Consemnări biografice de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Bastilia

Mâna care-a strâns de gât se strânge
vânătă, în cântec de prohod.
A căzut Bastilia de sânge
şi-a murit un veac pe eşafod.

Toate pietrele zidite în Bastilii
crapă, mai târziu sau mai curând,
ca să facă loc luminii zilei...

- Dar a noastră, Doamne, oare când?


Din antologia: "Aceşti mari poeţi mici",
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Simplitate

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre stejari.
Oamenii vor fi spălaţi de noroi,
iar copiii de-acum, oameni mari.

Bătrânii vor spune, scurmând amintiri:
– Erau tineri şi din răni sângerau.
Mâinile nevestelor subţiri
cu fâşii de cămăşi îi legau.

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre
cum nu plîngi iarba mieilor în lunci
sau infinitul zărilor albastre,
căci prea vom fi ai tuturor atunci.

Un moşneag îşi va rupe oftatul în piept:
– Au căzut lângă mine, aici!
Şi trupul surpat va sta drept,
cu urme de lanţuri şi bici.

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre izvoare
şi oamenii, cu pumnii amândoi,
vor bea, din apa care-am fost, răcoare.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Vorbitor

Ar fi timpul să stăm lângă foc, să iubim
câte-o fată de grâu, cu privirea albastră,
să scriem poeme sau cărţi să citim
la lumina ce scade treptat în fereastră.

Pe masă, paharul cu ceai sau ţigara
să-şi urce spirala căldurii am vrea.
târzie pe dealuri să fumege seara,
luceafărul palid să licăre abia.

Dar întinsele noastre câmpii dobrogene
ne ard peste faţă cu plesnet de bici
pe când visul musteşte amar printre gene:
Cumplitul Danubiu va trece pe-aici.

Va trece cândva, peste ani, peste vreme,
cu apele tulburi de crâncen tumult,
iar undele sure vor sparge blesteme
din guri astupate cu pumnul demult.

Străvechi amintiri vor ieşi din morminte
şi-o clipă vor arde pe-o creastă de val.
Acolo, sub mâl, vor rămâne-oseminte –
toţi morţii de-acum, risipiţi pe Canal.

Şi umbre de mame, venindu-le-aproape,
pe malul înalt, se vor frânge de dor.
Vor izbi miliţienii cu cizma-n pleoape:
Banditule, scoală că ai vorbitor!

Şi-adâncă va creşte tăcerea din ape –
Din ape – sau poate din sângele lor.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Sfârşit de carte

Tot mai vânăt, murgule, e ceasul
la întorsul ultimului drum.
De când batem vămile cu pasul
ţi-ai tocit potcoavele de fum.

Alelei; de cât amar de vreme
am pornit cu tinereţea-n şa
să culegem stele şi poeme
din văzduhul albăstrind abia.

Iată, gârbovi ne-am întors în lume,
neguri am adus în amintiri,
pe rugina laurilor brume,
în caiete mari neîmpliniri.

Murgule, să-ncepem a ne strânge,
fruntea-i umbră, mâna a-ngheţat.
Azi vor înflori trei stropi de sânge
pe năframa cui ne-a aşteptat.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Solii tăi

Zbor de pasăre curată
suie limpede spre cer
din adânc de piatră lată
de sub reci rugini de fier.

Sau coboară din tărie
de la Maica lui Hristos,
tainic aducând solie
răstigniţilor de jos.

Mare fie-Ţi, Doamne, slava
c-ai trimis cu sfânt temei,
rândunele la Jilava
şi la Gherla porumbei…


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Rugăciune

Luminând feerică
inima-i biserică.

Gândul mi se reazimă
în potir şi-n azimă.

Între umeri crucile
risipesc nălucile.

Calde ca velinţele
mă-nvelesc credinţele.

Somnul vise-nşiruie,
liniştea ne miruie.

Doamne-al închisorilor,
dă-ne mila zorilor.



Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Noi tot aici

Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor şi-l suie,
se cern zăpezi a nu ştiu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuţi în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei şi lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat şi ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Căţui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriţi trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Ţiţeiul nostru spumegă în sonde,
scot munţii saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărăţii cât şapte ţări într-una
se clatină, pândite de cenuşe,
stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna,
noi tot aici, noi tot între cătuşe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărţi aduce,
istorii noi aşterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuţi pe cruce.

Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuţi din ghinde şi blesteme –
Noi tot aici, noi tot în aşteptare,
Să prindă visul trup – şi să ne cheme.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Hibernare

Pe drumul iernii, dezgheţat de paşi,
mă târâi, trist şi obosit, în gloată
şi-mi strâng la piept mantaua de ocnaş
să-mi apăr focul inimii de zloată.

Sub zare trupul s-a făcut covrig
iar în adâncul cărnii vlăguite,
în loc de nervi coboară şerpi de frig,
în loc de oase urcă stalagmite.

Pe cuşmă ninge vânăt şi tăcut,
zăpezi topite mi se scurg pe piele,
bocancii, rupţi în părţi, s-au desfăcut
şi colcăie mocirla prin obiele.

Sudorile pe trup mi s-au lipit,
cămaşa – scoarţă – s-a muiat în spate.
în fiecare muşchi câte-un cuţit
aduce-o veste vieţii-njunghiate.

Trec singur şi trudit şi duc în sân
amarul plâns al unei nopţi polare
pe care zeii lutului păgân
de-un car de ani o tâlhăresc de soare.

Şi ninge sur ca peste-un cimitir
din care morţii au ieşit în gloate
şi-acum se duc pe câte cinci în şir,
cu crucile mormintelor pe spate…


Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Faur

Duh de meşter făurar
drege tainic, în surdină,
punte nouă de cleştar
între ţărmuri de lumină.

Parcă aşteptând de-un veac
miri târzii în straie dalbe,
sălciile, lângă lac,
împletesc cosiţe albe.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Gligore Fărăţară

De-un car de ani mă tot numesc aşa
bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,
aghezmuind pe jos, în calea mea,
cu lacrimi de răşină de pe ramuri.

Când urc pe munte, sus, printre păduri,
aud, de sub a crengilor povară,
cum mă îndeamnă nevăzute guri:
“Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.”

Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi
cu spume albe ce se sparg în valuri:
“Gligore Fărăţară, hai cu noi!”
mă cheamă glasul apei dintre maluri.

Iar când pornesc smerit spre cimitir
să mai îngrop câte-un copil de ceară
mă trag de mână morţii mei în şir:
“Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.”

Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu.
fac ochii roată: nu-i a mea moşia,
şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,
nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.

Vara cosesc – n-am pâine la iernat,
cresc iarna boii ca să-i pierd în vară
şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,
eu rămân tot Gligore Fărăţară.

Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,
aş întreba – şi nu cutez a spune:
“Oare şi cerul s-a întors străin
sau mi-e surată zarea de cărbune?

Şi tot aştept cu fiecare nor
să se deslege-a ploilor pornire
şi de pe faţa dreptului ogor
să spele apa strâmba rânduire.

Apoi va scoate Dumnezeu din sân
hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,
să-l întărească iarăşi de stăpân
pe robul său Gligore Fărăţară.

Voi şti atunci că plugul e al meu,
a mea cu toate brazdele moşia
şi voievod pe toată holda eu
şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…


Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - Daniil Sihastrul

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pană de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vândută-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Maria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteala,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuiala.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul marii,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Maria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia săneaţă.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vălvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Stefane.

Şi-ţi vom zidi biserica frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să între neamul tot sub patrafir
că să-l primeşti, cuminecat, acasă.


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

Andrei Ciurunga - De ce uităm

O, de ce uităm, de ce uităm
şoaptele, privirile, căldura
care frig pupilele şi gura?
Obosim cu timpul… îngheţăm…

Amintirea n-are-atâta cer
pentru morţii inimii ca fumul.
Câtorva le mai păstrăm parfumul,
Alţii, repezi ca lumina, pier.

O, de ce uită, de ce uităm
Lacrimi, şi surâsuri, şi cuvinte?
Părăsind bogatele morminte,
Obosim cu timpul… îngheţăm…


Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
Alcătuită de Mihai Rădulescu

Andreo Ciurunga - Atac

Toamna descărnată scurmă-n puşcării.

Tulbure pe suflet burniţă se cerne
pieptul îşi aprinde stinsele caverne.

Petele de sânge în infirmerii
parc-ar pune frunze ruginite-n perne,
parcă, pe cearşafuri, trandafiri târzii.

Poate chiar la noapte, fraţii mei pustii,
când afară vinul suferă-n taverne,
vom porni lunateci pe poteci eterne
să ciocnim cu sfinţii cupe străvezii.

Andrei Ciurunga - Nu-s vinovat faţă de ţara mea

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
- Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură -
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
- Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Andrei Ciurunga - Canalul

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mâna.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplată.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin.

Andrei Ciurunga - Desprimăvărare

Când vom ieși din beznă și ruină
și raze tari în ochi ne vor izbi,
îi vom închide poate — și vom fi
desfigurați de prea multă lumină.

Vom trece pragul spre surata viață
împovărați, necunoscuți, livizi,
cu amintirea roasă de omizi,
cu bucuria vânătă de ceață.

Dar cum a lumii dreaptă socoteală
ne vor fi șters-o anii cei păgâni,
ca s-o cunoaștem iar, deși bătrâni,
vom merge cu plăcuțele la școală.

Pe drumul fără mame călăuze
ne vom ruga de-un ghiocel curat
să ne învețe zâmbetul uitat
și să ni-l scrie fără greș pe buze.

În inimi când s-or sparge trandafirii
vom zăbovi privind la porumbei
și-i vom citi acolo, printre ei,
abecedarul proaspăt al iubirii.

Din înfrățirea șoimului cu zarea
vom ști să bem paharul de azur
iar limpezimea cântecului pur
ne-o va turna în glas privighetoarea.

Andrei Ciurunga - Noi nu tăcem

Cu dinţii strănşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem,
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura calda plina de pamant.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărama necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.

Andrei Ciurunga - Aşteptare

Iubito, astă seară te aştept
cu stelele pe cer îmbobocite
şi ca să poţi intra pe nesimţite, 
deschid fereastra care dă în piept.

Să nu te temi că sârma dimprejur
Va sfâşia în ghimpi mătasea rochii.
Tu treci hotarul dincolo de ochii
Înveninaţi ai paznicului sur.

Aşa cum ştiu că poţi veni acum
Eşti o lumină numai, o părere,
Întruchipată toată din tăcere
Când pleacă magii somnului la drum.

Am văruit pereţii cu argint,
În aer simt aripi de libelulă
Şi-acum presar goaroafe prin celulă
Cu bucuria crudă că te mint.

Aşează-te uşor şi nu-ncerca
Să rupi cu şoapta armonia sfântă.
Claviatura sufletului cântă
Când o atingi cu-apropierea ta.

Dar zorii bat în gene. Mă deştept,
Acelaşi gol din adâncime suie
Şi ca să pot ascunde tot ce nu e,
Închid fereastra care dă în piept.

 Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu