Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Traian Demetrescu - Lui Eminescu


Și nu mai ești! ... O groapă sub rînjetele-i crunte
Cuprinse necuprinsul din geniala-ți frunte!
Și după cum în viață a fost eternul dor:
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plîngător!

Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă,
Puzderii de zăpadă desupră-ți o s-aștearnă;
Și vara o să-ți cânte cu freamătul său trist,
Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Crist!

Când moartea-ți mă cuprinse de plângeri fără margini,
Erai cu mine-alături: în veșnicile-ți pagini!
Te-am înțeles atuncea mai mult... apoi mi-am zis
Că poarta nemuririi chiar moartea ți-a deschis!

Dormi!... Țeasta ta o-ncape un biet coșciug de scânduri,
Ea, ce-a-ncăput în viață un univers de gînduri!...
O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort,
Etern poet! căci numai pentru cei morți ești mort!

Traian Demetrescu - Melancolie


Când, primăvara, vine-n cârduri
Poporul blând de rândunele,
Eu parcă-aştept să se rentoarcă
Şi visurile mele.

Când viaţa pare mai frumoasă
Şi mai lipsită de suspine,
Eu tot aştept să se rentoarcă
Şi visele-mi senine...

Se duce vara... şi se duce
Poporul blând de rândunele,
Iar eu mă simt tot mai departe
De visurile mele...

din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

Traian Demetrescu - Tablou de iarnă


Pribegi, veniţi din altă ţară,
Doi muzicanţi bătrâni, cu plete
Cerşetoreau, cântând pe stradă
Din clarinete.

O fată îmbrăcată-n zdrenţe
Îi însoţea dintr-o chitară,
Atât de galbenă şi slabă,
Părea de ceară...

Şi câinii îi lătrau... şi vântul...
Le răspundea cu lungi ecouri;
Un cârd de corbi ţipa iernatic
Pierduţi prin nouri...

din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

Traian Demetrescu - Gând de toamnă


Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,

Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Şi mor uitate pe morminte...


din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968


Traian Demetrescu - Floare de drum


Pe-o margine de drum, departe,
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creştea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.

Înstrăinată-ntr-o mulţime
De ierburi şide grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.

Sub vântul ce trecea zburdalnic
Ea s-apleca tot spre pământ,
Precum o floare gânditoare
Ce plânge lângă un mormânt.

Nu ştiu de ce atras spre dânsa,
Apropiindu-mă încet,
Am cugetat adânc atuncea
La sufletul unui poet!

din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

Traian Demetrescu - Trec orele ...


Trec orele ca nişte note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârşitul
Şi tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă
Se-ntunecă pierduta minte:
Nimicul îşi întinde noaptea
Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-opreşte omul
Ca-n faţa unui ne-nţeles:
Din gândurile risipite
Nehotărârea a cules...

Şi clară o lumină numai
Îi stă-n adâncul cugetării:
Că trece, - şi rămân în urmă-i
Nemărginirile uitării...



Fin "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

Traian Demetrescu - Clavirul


Cânta încet din Weber: “gândirile din urmă”,
Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă
Pe-o tristă armonie cu sunet dureros!

Şi degetele-i albe pe clapele sonore
Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind;
Erau în miez de noapte târzii şi tainici ore...
Parcă simţeam pe Weber lângă clavir murind!...

Tăcuse deodată, şi fruntea ei curată
Alăturea de mine se rezemă uşor,
De gura-i voluptoasă, c-o patimă-nfocată,

M-apropiai atuncea sfios, tremurător!
Şi ne-am robit iubirei, în fericire-adâncă...
Dar nu ştiu cum... clavirul părea că plânge încă!


din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

Traian Demetrescu - Acelaşi farmec ...


Acelaşi farmec...

La Nord, în ţările ploioase,
Cu melancolice popoare,
Sunt visători ce plâng şi sufăr
De nostalgii de soare...
Şi, rar, când cerul le trimite
O rază caldă, o zâmbire,
În loc să cânte, să renască,
Ei mor de fericire...



Poezii culese din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968



Traian Demetrescu - Corbii


Pe plopii ninşi
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb linţoliu,
Şi, trişti, de foame par învinşi...

Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori...

În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare şi zăpadă
S-ascund mormintele în şir...

Şi pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Şi-n suflet plânsul îl înec;

În aiurări
De spaimă inima mea moare...
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sunt orice cărări...

Şi mă învinge
Un gând amar, ştiind că-odată
Şi peste groapa mea uitată
Vor trece corbii şi va ninge.


din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968


Traian Demetrescu - Simfonie de toamnă


Simfonie de toamnă

Lui Const. Misirliu

I

Cârduri-cârduri ciori de toamnă
Pleacă...
Desfrunzite crengi de arbori
Pe subt vifor se apleacă...
Cârduri-cârduri ciori de toamnă
Pleacă...

II

Boi şi vaci cu răget umple
Valea...
Ceaţa peste deal s-aşterne,
Cum pe sufletul meu jalea...
Boi şi vaci cu răget umple
Valea...

III

Ninge! ninge!... Alb e satul
Ninge!...
Ca un cântec de iubire
Soarele în nori se stinge...
Ninge! ninge!... Alb e satul
Ninge!...

IV

Câinele sub şoprul putred
Urlă...
Rar o cucuvaie ţipă
Într-o dărâmată turlă...
Câinele sub şoprul putred
Urlă...

V

În odaie e o pace
Sumbră...
Greierii – artişti tomnatici -
Au tăcut, pitiţi în umbră...
În odaie e o pace
Sumbră...

VI

Dogoresc cărbunii-n sobă
Roşii...
Când şi când de prin coteţe
Aud cum zvonesc cocoşii...
Dogoresc cărbunii-n sobă
Roşii...

VII

Iar urâtul, - vechi tovarăş, -
Vine...
Şi în linişte s-aşează
Pe-ale inimii ruine...
Iar urâtul, - vechi tovarăş, -
Vine...

VIII

În pustiul meu de gânduri
Caut...
Pe la uşă vântul cântă,
Ca un solo spart de flaut...
În pustiul meu de gânduri
Caut...

IX

Răzvrătit mereu de grele
Patimi...
Îmi simt tinereţea dusă,
Îmi simt ochii plini de lacrimi,
Răzvrătit mereu de grele
Patimi...

X

Prins de zid, în taină bate
Ceasul...
Şi-mi măsoară insomnia
Şi durerea cu compasul...
Prins de zid, în taină bate
Ceasul...

XI

Şi-aţipind pe mâini cu fruntea,
Dulce...
Despre ziuă vine somnul
Peste gene-mi să se culce...
Aţipind pe mâini cu fruntea,
Dulce...

XII

Necurmat afară ninge,
Ninge!...
Vai de vetrele în care
Focul nu mai e, se stinge...
Necurmat afară ninge,
Ninge!...


Din "Antologia poeziei simboliste româneşti", Editura pentru Literatură, 1968

Alexandru Vlahuţă - Sonet – M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine


M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind – privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi ... îi ştiu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău – ca pânza Penelopii –
Se ţese ziua, noaptea se destramă ...
Noian de întuneric ne desparte !

Zadarnic zâmbitoare te apropii,
Şi glasul tău tremurător mă cheamă –
Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe ...


Vieaţa, an II, nr 23, 1 octombrie 1895

Mircea Ivănescu - Despre moarte ca revedere

1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.
2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.
***
se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Emil Botta - O Ultimă întrebare


Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai vazut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de clestar,
dar un om s-a incovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva …
Dar, noapte senină, vistiernica a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?

Emil Botta - Un Dor Fără Saţiu


De un dor fără saţiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adînc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără saţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.